Drama vietii

Începi viaţa prin a te naşte, fără să şti ce te aşteaptă. Primeşti doar două persoane dragi care te vor iubi indiferent de ce vei fi sau cum vei arăta. Aceste două persoane sunt părinţii. Există fel şi fel de vieţi. Viaţa poate fi grea sau poate fi ca în puf. Oricum ar fi, trebuie trăită până la ultimul puls. După ce te naşti urmează educaţia; poţi primi una bună sau nici una. Până la urmă, te educi singur. Apoi după copilărie, viaţa începe să-şi aibă rostul său. Ajungi la pubertate şi te sperie primul coş pe nas. Mai încolo fluturaşii din burtică încep să se agite când iveşti o persoană care îţi poate schimba cursul vieţii în bine sau în rău. Eşti rănit. Plângi. Vrei să fugi şi să te ascunzi. Însă revenim din nou la părinţi, în special la mama. Mama va fi mereu acolo pentru tine. Îţi va ţine o predică, îţi va da o pedeapsă poate şi o bataie bine meritată pentru fiecare faptă greşită. Până la urmă veţi ajunge amândouă la concluzia că fiecare palmă peste cap, fiecare greşeală, fiecare intrare cu stângul este doar un pas înainte spre maturitate, spre viaţă. Chiar dacă părinţii nu-ţi fac toate poftele, nu-ţi cumpără orice telefon, ei încearcă pe măsura veniturilor să te facă fericit. Fiecare părinte îşi ceartă copilul să înveţe. De ce? Pentru că şcoala îţi schimbă viaţa. Îţi schimbă viaţa radical. Fiecare diplomă e un punct în plus la CV, tot aşa cum fiecare dosar penal reprezintă doi paşi în spate.

“Viaţa e viaţă”- un om înţelept ca I.L. Caragiale a rostit aceste trei cuvinte simple. Oare ce înseamnă? Oare ce ar trebui să înţelegem de aici? Ei bine, eu consider că trebuie să ne trăim viaţa cu care suntem de acord, viaţa care ne este pe plac. Nu este nici o ruşine să lucrezi. Nu putem fi toţi directori. Părerea mea este că nu poţi urca o scară, mai precis scara vieţii, fără a munci din greu pentru treapta aleasă. Fiecare om este bun la ceva. După ce jumătate din viaţă ţi-o trăieşti prin şcoli, cluburi sau penitenciare, ajungi părinte. Ei, cea mai grea slujbă este să fi părinte. În primul rând îţi educi copilul în acelaşi timp când te educi pe tine. Mama mea mi-a spus odată că de abia după trei zeci de ani eşti cu adevărat matur.

Viaţa ar trebui să fie simplu de trăit. Te naşti, trăieşti, înveţi, îţi începi o carieră, întemeiezi o familie şi apoi mori. Mori şi putrezeşti la patru metri sub pământ. Unii se întreabă ce rost are să munceşti dacă tot mori? Ce rost are să ajungi mare dacă tot mori?

Soldaţii mor în armată pentru ţară. Gangsterii mor pentru bandele lor. O mamă moare la naşterea copilului ei din dragoste. Dar oare cineva îşi va mai aduce aminte de ei? Da, îşi va mai aduce. În primul rând pentru că s-au stins cu respect şi şi-au trăit viaţa intens până la ultimul ceas. Însă dacă ne sfârşim linia vieţii fără sens, fără respect, pur şi simplu din plictiseală, nu-şi va mai aduce nimeni aminte de noi. Anii trec şi tu putrezeşti în pământ fără pic de stimă. Oamenii merg mai departe. Nu rămân pe loc.

“Viaţa nu e simplă” -sunt complet de acord, dar nu ai ce face în privinţa asta. Dacă viaţa ar fi perfectă, noi şi viaţa noastră am fi monotoni. Proverbul meu preferat este “Dacă poţi ajuta omul, ajută-l. Dacă nu, nu-l încurca!”. Este un proverb cu un mare grad de veridicitate. Un proverb care ne ajută mult în viaţa noastră de zi cu zi. Roata mereu se întoarce şi nu se ştie cât şi cum. Dumnezeu are grijă de noi toţi. Greşeşti, primeşti o palmă peste cap pentru a-ţi reveni cu picioarele pe pământ.

În adolescenţă pluteşti pe undeva prin spaţiul cosmic, în speranţa că vei ajunge vreodată “mare” şi pe picioarele tale. Dar când te gândeşti doar la asta şi nu la educaţie, vei ajunge să te gândeşti la neajunsuri, că ai un copil şi trebuie să-l creşti şi că nu mai şti cum să trăieşti de pe o zi pe alta. Te duci să lucrezi în străinătate şi tot nu ai găsit soluţia. Te întrebi “Oare de ce nu am ajuns patron?”. Ei, bine, poate diriginta din generală v-a ţinut o predică şi erai preocupat să-i sufli în ceafă lui Popescu, dar dincolo de sunetul efectuat de respiraţia ta, poate, poate, dar fără şanse prea mari, ai auzit ce a spus “nebuna aia”. Stai să-ţi aminteşti într-un supermarket, cu lista în mână căutând ofertele şi numărând banii din portofel, unde bate vântul mai rău ca afară. Ţi se pare totul foarte îndepărtat, poate în altă viaţă, dar într-un final îţi aduci aminte că ţi-a spus “La vârsta aceasta eşti în formare, creierul tău este ca un burete care absoarbe informaţii”. Ţi se pare o prostie şi treci mai departe la raionul celălalt. Însă întâlneşti un fost coleg de care râdeai în generală şi în liceu pentru faptul că avea o minte strălucită, îl tachinai punându-i eticheta de “tocilar”. Ei bine acum tocilarul acela este putred de bogat şi tu lucrezi pentru el. Acum cine mai râde? Revenim iar la roata care se întoarce.

Linia vieţii este lungă si zimţată, la un moment dat va deveni dreaptă şi sufletul îţi va părăsi corpul murdar şi plin de microbi. Dar măcar va pleca liniştit, pentru că şi-a trăit viaţa până la ultimul puls.

Viaţa e un ring de dans. Dumnezeu este Dj-ul. Tu eşti melodia. Persoana iubită este ritmul. Cu toate acestea, alcătuiţi un dans. Dansul este iubirea, iar priza finală este rezultatul iubirii voastre, un chip mărunt şi palid în braţele voastre, fragil şi demn de iubire. Îi promiteţi marea şi luna de pe cer, dar vei putea fi capabil să i le şi dai?